Scrisoare către bătrâni

Dragi frați și surori în vârstă!

„Șaptezeci sunt anii vieții noastre,
optzeci, pentru cei mai în putere,
dar în marea lor parte sunt trudă și durere;
trec repede și noi dispărem” (Ps 90[89],10)

1. Erau mulți șaptezeci de ani pe timpul în care psalmistul scria aceste cuvinte, și nu erau mulți cei care depășeau această vârstă. Astăzi, grație progreselor medicinei ca și a îmbunătățirii condițiilor sociale și economice, în multe regiuni ale lumii viața s-a prelungit destul de mult. Însă rămâne totdeauna adevărat faptul că anii trec în grabă; darul vieții, în ciuda trudei și a durerii care îl marchează, este prea frumos și prețios pentru ca să ne putem plictisi de el.

Și eu, persoană în vârstă, am simțit dorința de a intra în dialog cu voi. Și o fac înainte de toate aducând mulțumiri lui Dumnezeu pentru darurile și oportunitățile pe care mi le-a acordat din belșug până astăzi. Reparcurg în memorie etapele existenței mele, care se intersectează cu istoria unei mari părți din acest secol, și văd apărând fețele a nenumărate persoane, dintre care unele deosebit de dragi: sunt amintiri ale unor evenimente obișnuite și extraordinare, ale unor momente vesele, dar și ale unor trăiri marcate de suferință. Totuși deasupra a toate, văd întinzându-se mâna providențială și milostivă a lui Dumnezeu Tatăl, care „se îngrijește în modul cel mai bun de tot ceea ce există”[1], și „orice i-am cere potrivit voinței lui, el ne ascultă” (1In 5,14). Lui mă adresez împreună cu psalmistul: „Dumnezeule tu m-ai învățat încă din tinerețe / și până astăzi vestesc minunile tale. / Iar acum, la bătrânețe și la căruntețe, / Dumnezeule, nu mă părăsi, / ca să vestesc puterea ta, / tuturor generațiilor faptele tale minunate” (Ps 71[70],17-18).

Dragi persoane în vârstă, gândul meu se îndreaptă cu iubire față de voi toți, de orice limbă și de orice cultură. Vă adresez această scrisoare în anul în care Organizația Națiunilor Unite a voit cât se poate de nimerit să-l dedice persoanelor în vârstă, pentru a atenționa întreaga societate asupra situației acelora care, din cauza poverii vârstei, trebuie adesea să înfrunte multiple și grele probleme.

Deja Consiliul Pontifical pentru Laici a oferit norme prețioase de reflecție asupra acestei teme.[2] Prin prezenta scrisoare, intenționez numai să exprim apropierea mea spirituală cu sufletul aceluia care, an după an, simte crescând în persoana sa o înțelegere tot mai profundă a acestei faze de viață și, în consecință, își dă seama de nevoia unui contact mai imediat cu cei de-o vârstă cu el pentru a discuta despre lucrurile care sunt experiență comună, punând toate sub privirea lui Dumnezeu, care ne învăluie cu iubirea sa și ne susține și conduce cu providența sa.

2. Dragi frați și surori, reîntoarcerea la trecut pentru a încerca un fel de bilanț este ceva spontan vârstei noastre. Această privire retrospectivă permite o evaluare mai senină și obiectivă a persoanelor și situațiilor întâlnite de-a lungul drumului. Trecerea timpului face să dispară contururile evenimentelor și le îndulcește trăsăturile dureroase. Din nefericire crucile și necazurile sunt foarte prezente în existența fiecăruia. Uneori este vorba despre anumite probleme și suferințe, care pun la grea încercare rezistența psihico-fizică și chiar zguduie din temelii credința însăși. Însă experiența ne învață că înseși necazurile zilnice, prin harul Domnului, contribuie adesea la maturizarea persoanelor, făcându-le mai robust caracterul.

Dincolo de evenimentele luate în parte, reflecția care se impune cel mai mult este cea referitoare la timpul care se scurge inexorabil. „Timpul fuge iremediabil”, declara sentențios deja anticul poet latin.[3] Omul este cufundat în timp: în el se naște, trăiește și moare. Prin nașterea sa este fixată o dată, prima din viața sa, iar prin moarte o alta, ultima: alfa și omega, începutul și sfârșitul viețuirii sale pământești, așa cum subliniază tradiția creștină, sculptând aceste litere ale alfabetului grec pe pietrele mormintelor.

Dar, dacă așa de limitată și fragilă este existența fiecăruia dintre noi, ne mângâie gândul că, datorită sufletului spiritual, supraviețuim morții înseși. De fapt credința ne deschide spre o „speranță care nu deziluzionează” (cf. Rom 5,5), indicându-ne perspectiva învierii finale. Nu degeaba Biserica, în solemna Vigilie pascală, folosește chiar aceste litere făcând referire la Cristos viu ieri, astăzi și totdeauna: „El este începutul și sfârșitul, alfa și omega. Ale lui sunt timpurile și veacurile”.[4] Viața umană, deși supusă timpului, este plasată de Cristos în orizontul nemuririi. El „s-a făcut om printre oameni, pentru a uni începutul cu sfârșitul, adică pe om cu Dumnezeu”.[5]

Un secol complex spre un viitor de speranță

3. Adresându-mă persoanelor în vârstă, sunt conștient că vorbesc unor persoane și despre persoane care au săvârșit un parcurs lung (cf. Înț 4,13). Vorbesc celor de-o vârstă cu mine; de aceea, pot căuta cu ușurință o analogie în viața mea personală. Viața noastră, dragi frați și surori, a fost înscrisă de Providență în acest secol al XX-lea, care a primit o moștenire complexă din trecut și a fost martoră a numeroase și extraordinare evenimente.

Ca multe alte timpuri ale istoriei, ea a înregistrat lumini și umbre. Nu a fost totul întunecat. Multe aspecte pozitive au contrabalansat ceea ce a fost negativ sau au ieșit la iveală din el ca o reacție benefică a conștiinței colective. Totuși este adevărat – și ar fi nedrept și periculos s-o uităm! – că au fost nemaiauzite suferințe, care au săpat adânc în viața a milioane și milioane de oameni. Ar fi suficient să ne gândim la conflictele care au explodat în diferite continente, urmare a disputelor teritoriale dintre state sau a urii interetnice. Nu mai puțin grave trebuie socotite condițiile de sărăcie extremă a unor mari pături sociale din partea de sud a lumii, rușinosul fenomen al discriminării rasiale și violarea sistematică a drepturilor umane în multe națiuni. Și ce să mai spunem apoi despre marile conflicte mondiale?

În prima parte a secolului au fost două, cu o mulțime de morți și distrugeri, niciodată cunoscute mai înainte. Primul război mondial a secerat milioane de soldați și civili, nimicind multe vieți umane la limita adolescenței sau chiar a copilăriei. Și, apoi, ce să mai spunem despre cel de-al doilea război mondial? Survenit la puține decenii de relativă pace în lume, mai ales în Europa, a fost mai tragic decât precedentul, având consecințe uriașe pentru viața națiunilor și continentelor. A fost un război total, o nemaiauzită mobilizare a urii, care s-a abătut cu brutalitate chiar și asupra populației civile neînarmate și a distrus generații întregi. Tributul plătit pe diferite fronturi nebuniei războinice a fost incalculabil și tot atât de îngrozitor a fost și măcelul care a avut loc în lagărele de exterminare, adevărate Golgota ale epocii contemporane.

Asupra celei de-a doua jumătăți a secolului a apăsat, timp de mai mulți ani, coșmarul războiului rece, adică al confruntării între două mari blocuri opuse din punct de vedere ideologic, Estul și Vestul, cu o cursă nebunească a înarmărilor și o permanentă amenințare a unui război atomic, capabil să ducă la distrugerea omenirii.[6] Mulțumită lui Dumnezeu, acea pagină întunecată s-a terminat prin căderea în Europa a regimurilor totalitare opresive, ca rod al unei lupte pașnice, care s-a folosit de armele adevărului și ale dreptății.[7] În felul acesta a început un obositor, dar benefic, proces de dialog și reconciliere, care tinde să instaureze o conviețuire mai senină și solidară între popoare.

Dar multe națiuni sunt încă foarte departe de a beneficia de pace și de libertate. O foarte mare îngrijorare a trezit în lunile trecute violentul conflict izbucnit în regiunea Balcanilor, care a fost deja în anii precedenți teatrul unui teribil război pe fond etnic: alt sânge a fost vărsat, alte distrugeri au avut loc, o altă ură a fost alimentată. Acum, când în sfârșit furia armelor s-a liniștit, a început gândul la reconstrucția în perspectiva noului mileniu. Dar între timp continuă să se aprindă, și în alte continente, multiple focare de război, uneori cu masacre și violențe, prea adesea uitate de mijloacele de informare.

4. Dacă aceste amintiri și aceste actualități dureroase ne întristează, nu putem uita că secolul nostru a văzut ridicându-se la orizont multe semnale pozitive, care constituie tot atâtea resurse de speranță pentru cel de-al treilea mileniu. Astfel a crescut – deși printre multe contradicții, mai ales în ceea ce privește respectul față de viața fiecărei ființe umane – conștiința drepturilor umane universale, proclamate în declarații solemne care angajează popoarele.

Tot așa s-a dezvoltat și simțământul dreptului popoarelor la autoguvernare în cadrul raporturilor naționale și internaționale, inspirate din valorificarea identităților culturale și în același timp din respectul față de minorități. Prăbușirea sistemelor totalitare, cum ar fi cele din Europa de est, a făcut să crească percepția universală a valorii democrației și a pieței libere, deși a lăsat provocarea enormă a îmbinării libertății și dreptății sociale.

Și trebuie luat în considerație ca un dar al lui Dumnezeu faptul că religiile încearcă, cu o mereu crescândă hotărâre, un dialog care să le facă element fundamental de pace și de unitate pentru lume.

Și ce să mai spunem apoi despre creșterea, în conștiința comună, a recunoașterii demnității femeii? Fără îndoială că mai este încă drum lung de parcurs, dar linia a fost trasată. Motiv de speranță este, de asemenea, intensificarea comunicațiilor care, favorizate de tehnologia actuală, permit depășirea hotarelor tradiționale, făcându-ne să ne simțim cetățeni ai lumii.

Un alt important domeniu de maturizare este noua sensibilitate ecologică, care merită să fie încurajată. Factori de speranță sunt și marile progrese ale medicinei și științelor aplicate bunăstării omului.

Așadar, sunt multe motivele pentru care trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu. În ciuda a toate, acest sfârșit de secol, se prezintă cu mari potențialități de pace și de progres. Din chiar încercările prin care a trecut generația noastră iese la iveală o lumină capabilă să lumineze anii bătrâneților noastre. Este astfel confirmat un principiu care este foarte drag credinței creștine: „Necazurile, nu numai că nu distrug speranța, dar sunt fundamentul ei”.[8]

De aceea este sugestiv ca, în timp ce secolul și mileniul se îndreaptă spre apus și se întrevăd deja zorii unei noi etape pentru omenire, noi să ne oprim să medităm despre realitatea timpului care trece iute, nu pentru a ne resemna în fața unui destin inexorabil, ci pentru a valorifica pe deplin anii care ne mai rămân de trăit.

Toamna vieții

5. Ce este bătrânețea? Uneori se vorbește despre ea ca fiind toamna vieții. Aceasta o făcea deja Cicero[9] – urmând analogia sugerată de anotimpuri și de succesiunea fazelor naturii. Este suficient să privim schimbarea peisajului, în decursul anului, pe munți și câmpii, pe pajiști, pe văi, în păduri, pe arbori și plante. Există o strânsă asemănare între bioritmurile omului și ciclurile naturii, din care și el face parte.

Însă, în același timp, omul se deosebește de orice altă realitate care-l înconjoară, pentru că este o persoană. Plăsmuit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, el este un subiect conștient și responsabil. Totuși și în dimensiunea lui spirituală, el trăiește succesiunea unor faze diferite, toate la fel de fugitive. Sfântului Efrem Sirianul îi plăcea să asemene viața cu degetele unei mâini, fie pentru a scoate în evidență că lungimea ei nu depășește pe cea a unei palme, fie pentru a arăta că, asemenea fiecărui deget, fiecare fază a vieții are caracteristica sa, și „degetele reprezintă cele cinci trepte pe care omul înaintează”.[10]

Dacă, prin urmare, copilăria și tinerețea sunt perioada în care ființa umană este în formare, trăiește proiectată spre viitor, și, conștientizând propriile capacități, schițează planuri pentru vârsta adultă, bătrânețea nu duce lipsă de bunurile sale, pentru că – așa cum remarcă sfântul Ieronim – atenuând impulsul patimilor, ea „face să crească înțelepciunea, dă cele mai chibzuite sfaturi”.[11] Într-un anumit sens, ea este epoca privilegiată a acelei înțelepciuni care este în general rodul experienței, pentru că „timpul este un mare învățător”.[12] În sfârșit, este bine cunoscută rugăciunea psalmistului: „Învață-ne să calculăm bine zilele noastre / și vom ajunge la înțelepciunea inimii” (Ps 90[89],12).

Persoanele în vârstă în Sfânta Scriptură

6. „Copilăria și tinerețea sunt deșertăciune”, remarcă Qohelet (11,10). Biblia nu se sustrage de a atrage atenția, uneori printr-un sincer realism, asupra caducității vieții și asupra timpului care se scurge inexorabil: „Deșertăciunea deșertăciunii […] deșertăciunea deșertăciunii, toate sunt deșertăciune” (Qoh 1,2): cine nu cunoaște avertismentul sever al Înțeleptului din vechime? Îl înțelegem mai ales noi, cei în vârstă, instruiți de experiență.

În ciuda acestui dezamăgitor realism, Scriptura păstrează o viziune foarte pozitivă despre valoarea vieții. Omul rămâne totdeauna făcut după „chipul lui Dumnezeu” (cf. Gen 1,26) și fiecare vârstă își are frumusețea și misiunea sa. Ba mai mult, vârsta înaintată își află în cuvântul lui Dumnezeu o deosebită considerație, astfel încât longevitatea este văzută ca semn al bunăvoinței divine (cf. Gen 11,10-32). Cu Abraham, omul căruia îi este subliniat privilegiul bătrâneții, această bunăvoință ia înfățișarea unei promisiuni: „Voi face din tine un popor mare / și te voi binecuvânta, / voi mări numele tău / și vei fi izvor de binecuvântare. / Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta / iar pe cei care te vor blestema îi voi blestema / și întru tine vor fi binecuvântate toate națiunile pământului” (Gen 12,2-3). Alături de el este Sara, femeia care-și vede trupul îmbătrânind, dar care experimentează în limita cărnii de acum ofilită puterea lui Dumnezeu care suplinește insuficiența umană.

Bătrân este și Moise, atunci când Dumnezeu îi încredințează misiunea de a scoate poporul ales din Egipt. Faptele mărețe pe care el le săvârșește în favoarea lui Israel din porunca lui Dumnezeu nu ocupă anii tinereții, ci ai bătrâneții. Printre alte exemple oferite de persoanele în vârstă, aș vrea să citez istoria lui Tobia, care cu umilință și curaj se angajează să observe legea lui Dumnezeu, să-i ajute pe cei nevoiași, să suporte cu răbdare orbirea până când ajunge să experimenteze intervenția decisivă a îngerului lui Dumnezeu (cf. Tob 3,16-17); precum și pe cea a lui Eleazar, al cărui martiriu dă mărturie despre generozitatea și tăria deosebită a acestui bătrân (cf. 2Mac 6,18-31).

7. Și Noul Testament, pătruns de lumina lui Cristos, enumeră figuri elocvente de bătrâni. Evanghelia lui Luca începe prezentându-ne doi soți „înaintați în vârstă” (1,7): Elisabeta și Zaharia, părinții lui Ioan Botezătorul. Spre ei se îndreaptă milostivirea Domnului (cf. Lc 1,5-25.39-79): lui Zaharia, de acum înaintat în vârstă, îi este anunțată nașterea unui fiu. El însuși subliniază: „Eu sunt bătrân, iar soția mea este înaintată în vârstă” (Lc 1,18). În timpul vizitei Mariei, bătrâna verișoară Elisabeta, plină de Duhul Sfânt, exclamă: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul trupului tău” (Lc 1,42), iar la nașterea lui Ioan Botezătorul, Zaharia intonează imnul Benedictus. Iată o familie minunată de bătrâni, pătrunsă de un profund spirit de rugăciune.

În templul din Ierusalim, Maria și Iosif, care-l aduc aici pe Isus pentru a-l oferi Domnului sau mai degrabă, conform Legii, pentru a-l răscumpăra ca pe primul născut, întâlnesc pe bătrânul Simeon, care-l așteptase îndelung pe Mesia. Luând copilul în brațele sale, el îl binecuvântează pe Dumnezeu și izbucnește în acel Nunc dimittis: „Acum eliberează-l, Stăpâne, pe slujitorul tău în pace…” (Lc 2,29).

Alături de el o găsim pe Ana, văduvă în vârstă de optzeci și patru de ani, care frecventează asiduu templul și cu această ocazie are bucuria să-l vadă pe Isus. Evanghelistul notează că „vorbea despre copil tuturor celor care așteptau eliberarea Ierusalimului” (Lc 2,38).

Bătrân este și Nicodim, un stimat membru al Sinedriului. El se duce în timpul nopții la Isus, pentru ca acest gest să nu frapeze. Lui, divinul Învățător îi descoperă că este Fiul lui Dumnezeu, venit pentru a mântui lumea (cf. In 3,1-21). Îl vom reîntâlni pe Nicodim în momentul înmormântării lui Cristos, când, aducând un amestec de mir și aloe, va învinge teama și se va arăta ca discipol al Celui Răstignit (cf. In 19,38-40). Cât sunt de reconfortante aceste mărturii! Ele ne amintesc că la orice vârstă, Domnul cere fiecăruia aportul propriilor talente. Slujirea Evangheliei nu este o chestiune de vârstă!

Și ce să spunem apoi despre bătrânul Petru, chemat să dea mărturia credinței sale prin martiriu? Într-o zi, Isus îi spusese: „Când erai mai tânăr, te încingeai singur și te duceai unde voiai. Însă când vei îmbătrâni îți vei întinde mâinile și te va încinge un altul și te a duce unde nu vrei” (In 21,18). Sunt cuvinte care, ca și succesor al lui Petru, mă privesc îndeaproape și mă fac să simt puternic nevoia de a întinde mâinile spre mâinile lui Cristos, în ascultare față de porunca sa: „Urmează-mă!” (In 21,19).

8. Psalmul 92[91], sintetizând parcă mărturiile fulminante ale bătrânilor pe care-i întâlnim în Biblie, proclamă: „Cel drept va înflori ca finicul, / ca cedrul din Liban se va înălța;… / Ei vor da rod la bătrânețe / vor fi plini de putere și prospețime / pentru a vesti cât de drept este Domnul” (13,15-16). Iar apostolul Paul, făcându-se ecoul psalmistului, notează în Scrisoarea către Tit: „Bătrânii să fie cumpătați, cu demnitate, înțelepți, de o credință sănătoasă, plini de iubire, de răbdare. Bătrânele, de asemenea, să aibă o ținută ce le stă bine unor sfinte… să fie povățuitoare la bine, ca să învețe tinerele să-și iubească soții și copiii” (2,2-5).

Așadar, în lumina învățăturii și în limbajul specific Bibliei, bătrânețea este prezentată ca un „timp favorabil” pentru realizarea aventurii umane, și intră în planul divin referitor la orice om ca un timp spre care totul concură, pentru ca el să poată culege mai bine sensul vieții și să dobândească „înțelepciunea inimii”. „Bătrânețile cinstite – remarcă autorul cărții Înțelepciunii – nu sunt cele aduse de o viață lungă, nici nu le măsori după numărul anilor. Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată” (4,8-9). Ea constituie etapa definitivă a maturității umane și este expresia binecuvântării divine.

Păzitori ai unei memorii colective

9. În trecut persoanele în vârstă erau foarte respectate. În această privință, poetul latin Ovidiu scria: „Mare era odinioară respectul față de capul cărunt”.[13] Cu câteva secole mai înainte, poetul grec Focilides dădea îndemnul: „Respectă părul alb: oferă-i bătrânului înțelept acele omagii pe care i le acorzi tatălui tău”.[14]

Dar astăzi? Dacă ne oprim puțin și analizăm situația actuală, constatăm că la puține popoare bătrânețea este stimată și pusă în valoare; în schimb, la altele este marginalizată din cauza unei mentalități care pune pe primul loc folosul imediat și productivitatea omului. Datorită acestei atitudini, așa-numita vârstă a treia sau a patra este adesea subapreciată, iar bătrânii înșiși sunt determinați să se întrebe dacă existența lor mai este încă utilă.

Se ajunge chiar să se propună din ce în ce mai insistent eutanasia, ca o soluție pentru situațiile dificile. Din păcate, pentru multe persoane, în acești ani, conceptul despre eutanasie a pierdut acea conotație de oroare pe care în mod normal o trezește în sufletele sensibile respectul față de viață. Desigur, se poate întâmpla ca, în cazurile de boli grave cu suferințe insuportabile, persoanele încercate să fie ispitite la disperare, iar cei dragi ai lor sau cei care se îngrijesc de ei se pot simți determinați de o prost înțeleasă compasiune să considere rațională soluția unei „morți plăcute”. În această privință, trebuie să amintim că legea morală permite renunțarea la așa-numita „îndârjire terapeutică”[15], și recere numai acele îngrijiri care intră în sfera datoriilor normale ale asistenței medicale. Dar cu totul altceva este eutanasia înțeleasă ca provocarea directă a morții! În ciuda intențiilor și circumstanțelor, ea rămâne un act intrinsec rău, o violare a legii divine, o ofensă adusă demnității persoanei umane.[16]

10. Este urgentă recuperarea perspectivei corecte din care viața să fie considerată în ansamblul ei. Iar perspectiva corectă este veșnicia, pentru care viața îi este o pregătire semnificativă în fiecare fază a ei. Și bătrânețea are un rol al său de desfășurat în acest proces de maturizare progresivă a ființei umane în drum spre veșnicie. Din această maturizare nu se poate să nu tragă folos însuși grupul social din care bătrânul face parte.

Bătrânii ajută la privirea realităților pământești cu mai multă înțelepciune, pentru că vicisitudinile vieții i-au făcut adevărați experți și maturi. Ei sunt păzitorii memoriei colective, și de aceea interpreți privilegiați ai acelui ansamblu de idealuri și de valori comune care conduc și călăuzesc conviețuirea socială. A-i exclude este ca și cum ai refuza trecutul, în care se înfing rădăcinile prezentului, în numele unei modernități fără memorie. Grație experienței lor mature, bătrânii sunt în stare să propună tinerilor sfaturi și învățături prețioase.

Aspectele fragilității umane, unite într-o manieră mai vizibilă cu bătrânețea, devin în această lumină o atenționare la interdependența și la solidaritatea necesară care leagă între ele generațiile, pentru că fiecare persoană are nevoie de cealaltă și se îmbogățește cu darurile și carismele tuturor.

În această privință au o rezonanță semnificativă considerațiile unui poet drag mie, care scrie așa: „Nu numai viitorul este veșnic, nu numai!… Da, și trecutul este era veșniciei: ceea ce s-a întâmplat deja, nu se va reprezenta dintr-odată așa cum era… Va reveni ca Idee, nu va reapărea ca el însuși”.[17]

„Cinstește pe tatăl și pe mama”

11. Atunci de ce să nu continuăm să acordăm persoanei în vârstă acel respect pe care tradițiile sănătoase ale multor culturi din orice continent l-au pus în valoare? De altfel, de-a lungul secolelor, pentru popoarele din zona atinsă de influența biblică, referirea la porunca Decalogului: „Cinstește pe tatăl și pe mama”, a fost o datorie universal recunoscută. Din aplicarea sa deplină și coerentă a izvorât nu numai iubirea față de părinți din partea copiilor, dar a fost și evidențiată puternica legătură care există între generații. Acolo unde porunca este primită și observată cu fidelitate, persoanele în vârstă știu că nu există pericolul să fie considerate o povară inutilă și deranjantă.

În plus, porunca ne învață să acordăm respect față de cei care ne-au precedat și față de binele pe care l-au făcut: „tatăl și mama” indică trecutul, legătura dintre o generație și cealaltă, condiția care face posibilă însăși existența unui popor. Conform dublei redactări propuse de Biblie (cf. Ex 20,2,17; Dt 5,6-21), această poruncă divină ocupă primul loc în cea de-a doua tablă a Legii, cea privind datoriile ființei umane față de sine însăși și față de societate. Și apoi este singura poruncă de care este legată o promisiune: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeu ți-l va da ție” (Ex 20,12; cf. Dt 5,16).

12. „Înaintea celui cărunt să te scoli, să cinstești fața bătrânului” (Lev 19,32). Cinstirea bătrânilor comportă față de ei o triplă datorie: primirea, asistența, valorificarea calităților lor. În multe ambiente aceasta se întâmplă cvasispontan, dintr-un obicei străvechi. În alte părți, mai ales la națiunile mai progresate din punct de vedere economic, se impune o cuvenită inversare de tendință, pentru a se ajunge la situația ca aceia care înaintează în ani să poată îmbătrâni cu demnitate, fără a se teme de a fi reduși la situația de a nu mai conta nimic. Trebuie să ne convingem că este specific unei civilizații pe deplin umană să-i respecte și să-i iubească pe bătrâni, pentru ca ei, în ciuda scăderii forțelor, să se simtă parte vie a societății. Deja Cicero făcea observația că „povara vârstei este mai ușoară pentru cel care se simte respectat și iubit de tineri”.[18]

De fapt, spiritul uman, deși participă la îmbătrânirea trupului, rămâne într-un anumit sens mereu tânăr, dacă trăiește orientat spre veșnicie, și se experimentează mai viu această tinerețe veșnică, atunci când împreună cu mărturia conștiinței bune este unită afecțiunea grijulie și plăcută a persoanelor dragi. Așadar, omul, așa cum scrie sfântul Grigore din Nazianz, „nu voi îmbătrâni cu spiritul: el va accepta descompunerea trupului ca momentul stabilit pentru necesara libertate. Va emigra plăcut dincolo, unde nimeni nu este imatur sau bătrân, ci toți sunt desăvârșiți în starea spirituală”.[19]

Cunoaștem cu toții exemple elocvente de persoane în vârstă cu o tinerețe surprinzătoare și cu multă vigoare de spirit. Pentru cel care se apropie de ele, acestea constituie un adevărat stimulent prin cuvintele lor și o încurajare prin exemplul lor. Dea bunul Dumnezeu ca societatea să-i aprecieze pe deplin pe cei în vârstă, care în unele regiuni ale lumii – mă gândesc mai ales la Africa – sunt stimați pe bună dreptate drept „biblioteci vii” de înțelepciune, păzitori ai unui patrimoniu inestimabil de mărturii umane și spirituale. Dacă este adevărat că în plan fizic în general au nevoie de ajutor, este tot atât de adevărat că, prin vârsta lor înaintată, pot oferi sprijin pentru pașii celor tineri care se prezintă în fața orizontului existenței pentru a-i afla itinerarele de parcurs.

În timp ce vorbesc persoanelor în vârstă, nu pot să nu mă îndrept și spre cei tineri pentru a-i invita să fie alături de ele. Vă îndemn, dragi tineri, să o faceți cu iubire și generozitate. Persoanele în vârstă vă pot oferi mult mai mult decât vă imaginați. În această privință, cartea lui Ben Sirah atrage atenția: „Nu trece cu vederea vorbele celor bătrâni, pentru că și ei au învățat de la părinții lor” (8,9); „Frecventează adunarea celor bătrâni; este cineva înțelept? Unește-te cu el” (6,34); pentru că „bătrânilor le este destinată înțelepciunea” (25,5).

13. Comunitatea creștină poate primi foarte mult de la prezența senină a aceluia care este înaintat în vârstă. Mă gândesc mai ales la evanghelizare: eficacitatea sa nu depinde în principal de eficiența operativă. În câte familii nu primesc nepoții de la bunici primele noțiuni simple ale credinței! Dar sunt și multe alte domenii la care se poate extinde aportul benefic al persoanelor în vârstă. Duhul acționează cum și unde vrea, slujindu-se deseori de niște căi umane care în ochii lumii apar de mică importanță. Câte persoane nu găsesc înțelegere și întărire în persoanele în vârstă, singure sau bolnave, dar capabile să reverse curajul prin sfatul lor iubitor, prin rugăciunea tăcută, mărturia suferinței primită cu lăsarea răbdătoare în voia lui Dumnezeu! Tocmai în timp ce le scad energiile și capacitățile operative li se reduc, acești frați și surori ale noastre devin mai prețioși în planul misterios al Providenței.

De aceea, chiar și sub acest aspect, pe lângă o evidentă exigență psihologică a bătrânului însuși, locul cel mai natural pentru a trăi condiția de bătrânețe rămâne cel al ambientului în care el este „acasă”, printre rude, cunoscuți și prieteni, și unde mai poate aduce încă unele servicii. Pe măsură ce prin prelungirea mediei de viață, pătura persoanelor în vârstă crește, va fi tot mai urgentă promovarea acestei culturi a unei bătrâneți primită și valorificată, și nicidecum marginalizată. Ideală este și va fi rămânerea persoanei în vârstă în sânul familiei, garantându-i-se ajutoarele sociale eficiente în raport cu necesitățile crescânde pe care vârsta sau boala le comportă. Există totuși situații în care împrejurările sfătuiesc sau impun intrarea lor în „case pentru bătrâni”, pentru ca bătrânul să se poată bucura de compania altor persoane și să beneficieze de o asistență specializată. De aceea aceste instituții sunt lăudabile, iar experiența ne arată că pot aduce o slujire prețioasă, în măsura în care se inspiră din principii nu numai de eficiență organizatorică, dar și dintr-o grijă iubitoare. În acest sens, totul devine mai ușor, dacă raportul stabilit din partea rudelor cu fiecare bătrân ajuns aici este într-o așa manieră încât să-i ajute să se simtă persoane iubite și, de asemenea, și utile pentru societate. Și oare cum să nu ne îndreptăm aici un gând plin de admirație și recunoștință față de congregațiile religioase și grupurile de voluntariat, care se dedică printr-o grijă specială tocmai asistenței bătrânilor, mai ales a celor mai săraci, părăsiți sau în dificultăți?

Dragi bătrâni, care vă aflați în condiții precare din cauza sănătății sau din alte motive, eu vă sunt alături cu iubirea mea. Atunci când Dumnezeu permite suferința noastră din cauza bolii, solitudinii sau din alte motive legate de vârsta înaintată, ne dă totdeauna harul și puterea sa pentru ca să ne unim cu iubire la jertfa Fiului și să participăm mai intens la planul său de mântuire. Să fim convinși de aceasta: El este Tată, un Tată plin de iubire și milostivire!

Într-un chip special mă gândesc la voi, văduvi și văduve, rămași singuri să parcurgeți ultima distanță din drumul vieții; la voi, călugări și călugărițe în vârstă, care ați slujit ani îndelungați cu fidelitate cauza împărăției cerurilor; la voi, preaiubiți frați în preoție și episcopat, care datorită faptului că ați ajuns la limita de vârstă ați părăsit responsabilitatea directă a ministerului pastoral. Biserica mai are nevoie de voi. Ea apreciază slujirile pe care încă le puteți presta în multe domenii de apostolat, contează pe aportul vostru de rugăciune îndelungată, așteaptă sfaturile voastre pline de experiență și se îmbogățește din mărturia evanghelică adusă de voi zi după zi.

„Îmi vei arăta cărarea vieții / bucurie deplină în prezența ta (Ps 16[15],11)

14. Este natural ca, o dată cu trecerea anilor, să devină familiar gândul „apusului vieții”. Dacă nu altceva, ne-o amintește însuși faptul că șirul rudelor, prietenilor și cunoscuților se subțiază: de aceasta ne dăm seama în anumite împrejurări. De exemplu, când ne adunăm cu diferite ocazii în familie, pentru întâlniri cu colegii noștri de copilărie, de școală, de universitate, de armată, cu colegii noștri de seminar… Limita dintre viață și moarte străbate comunitățile noastre și se apropie inexorabil de fiecare dintre noi. Dacă viața este un pelerinaj spre patria cerească, bătrânețea este timpul în care în modul cel mai natural se privește la pragul veșniciei.

Și totuși și nouă, celor în vârstă, ne vine greu să ne resemnăm la perspectiva acestei treceri. De fapt, în condiția umană semnată de păcat, trecerea prezintă o dimensiune de obscuritate care în mod necesar ne întristează și produce teamă. Dar oare cum ar putea fi altfel? Omul a fost creat pentru viață, în timp ce moartea – așa cum ne spune Scriptura încă din primele sale pagini (cf. Gen 2-3) – nu era în planul originar al lui Dumnezeu, ci a intrat în lume ca urmare a păcatului, fiind rodul „invidiei Diavolului” (Înț 2,24). Prin urmare, înțelegem de ce, în fața acestei realități întunecoase, omul reacționează și se revoltă. În această privință, este semnificativ că însuși Isus, „trecut prin toate încercările, în afară de păcat” (Evr 4,15), a trăit sentimentul de teamă în fața morții: „Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine paharul acesta” (Mt 26,39). Și cum să uităm lacrimile sale în fața mormântului prietenului său Lazăr, cu toate că era gata să-l învie (cf. In 11,35)?

Oricât ar fi ea de înțeles sub aspect biologic, totuși nu putem trăi moartea cu „naturalețe”. Ea contrastează instinctului cel mai profund al omului. În această privință, Conciliul a afirmat: „În fața morții, enigma condiției umane își atinge culmea. Omul nu este chinuit numai de suferință și de degradarea progresivă a trupului, ci, mai mult încă, de teama dispariției definitive”.[20] Desigur, durerea ar rămâne nemângâiată, dacă moartea ar însemna distrugerea totală, sfârșitul a toate. De aceea, moartea îl constrânge pe om să-și pună întrebările radicale despre însuși sensul vieții: ce există dincolo de zidul umbrei morții? Oare ea constituie sfârșitul definitiv al vieții sau există ceva care trece dincolo?

15. Desigur, nu au lipsit, în cultura umanității, din timpurile cele mai vechi și până în zilele noastre, răspunsuri reductive, care limitează viața numai la ceea ce trăim pe acest pământ. Chiar în Vechiul Testament, unele afirmații din cartea Qohelet ne fac să ne gândim la bătrânețe ca la un edificiu pe cale de demolare, iar la moarte ca la distrugerea sa totală și definitivă (cf. 12,1-7). Dar tocmai în lumina acestor răspunsuri pesimiste, dobândește și mai mare relevanță perspectiva plină de speranță, care emană din ansamblul revelației, și mai ales din Evanghelie: „Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii” (Lc 20,38). Apostolul Paul afirmă că Dumnezeu care dă viață celor morți (cf. Rom 4,17) va da viață și trupurilor noastre muritoare (cf. ibid., 8,11). Iar Isus afirmă despre sine însuși: „Eu sunt învierea și viața. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; și oricine trăiește și crede în mine, nu va muri în veci” (In 11,25-26). Cristos, trecând peste hotarele morții, ne-a revelat viața care se află dincolo de această limită în acel „teritoriu” neexplorat de om, viața veșnică. El este primul martor al vieții nemuritoare; în el speranța umană se revelează plină de nemurire. „Dacă ne întristează certitudinea morții, ne mângâie promisiunea nemuririi viitoare”.[21] Acestor cuvinte, pe care liturgia le oferă credincioșilor drept mângâiere în ceasul despărțirii de o persoană dragă, le urmează un anunț de speranță: „Căci viața credincioșilor tăi, Doamne, se schimbă dar nu se pierde, și după destrămarea acestei locuințe pământești, li se pregătește un lăcaș veșnic în ceruri”.[22] În Cristos, moartea, această realitate dramatică și răvășitoare, este răscumpărată și transformată, până în a manifesta înfățișarea unei „surori” care ne conduce în brațele Tatălui.[23]

16. În felul acesta, credința luminează misterul morții și revarsă seninătate asupra bătrâneții, care nu mai este considerată și trăită ca o așteptare pasivă a unui eveniment distructiv, dar ca o apropiere promițătoare de ținta maturității depline. Sunt anii care trebuie trăiți cu un sentiment de abandonare încrezătoare în mâinile lui Dumnezeu, Tatăl providenței și al milostivirii; o perioadă de folosit în mod creator în vederea unei aprofundări a vieții spirituale, prin intensificarea rugăciunii și angajamentul dăruirii față de frați în dragoste.

De aceea, trebuie lăudate toate acele inițiative sociale care permit persoanelor în vârstă fie să continue să se cultive fizic, intelectual și în viața de relație, fie să devină utili, punându-și la dispoziția altora timpul propriu, capacitățile și experiența lor proprie. În felul acesta, este păstrat și crește gustul vieții, darul fundamental al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, prin acest gust al vieții nu contrastează acea dorință după veșnicie, care se dezvoltă în toți aceia care trăiesc o experiență spirituală profundă, așa cum foarte bine o dovedește viața sfinților.

În această privință, Evanghelia ne amintește cuvintele bătrânului Simeon, care se declară gata să moară, din moment ce a putut să țină în brațele sale pe Mesia cel așteptat: „Acum eliberează-l, Stăpâne, / pe slujitorul tău în pace, după cuvântul tău, / pentru că ochii mei au văzut mântuirea ta” (Lc 2,29-30). Într-un anumit sens, apostolul se simțea într-o oarecare luptă între dorința de a continua să trăiască, pentru a vesti evanghelia, și dorința de „a fi dezlegat de trup pentru a fi cu Cristos” (Fil 1,23). În timp ce mergea cu bucurie să sufere martiriul, sfântul Ignațiu din Antiohia, mărturisea că aude în sufletul său glasul Duhului Sfânt, care-i izvora dinăuntru și-i șoptea invitația: „Vino la Tatăl”.[24] Și exemplele ar putea continua. Ele nu aruncă nici o umbră asupra valorii vieții pământești, care în ciuda limitelor și suferințelor, este frumoasă și trebuie trăită în toată profunzimea. Dar ne amintesc că ea nu este valoarea ultimă, astfel încât apusul existenței, în simțirea creștină, capătă conturul unei „treceri”, a unei punți aruncate de la o viață la alta, între bucuria fragilă și nesigură a acestei vieți și bucuria deplină pe care Domnul o rezervă slujitorilor săi credincioși: „Intră în bucuria Domnului tău!” (Mt 25,21).

O urare de viață

17. În acest spirit, în timp ce vă doresc, dragi frați și surori în vârstă, să trăiți cu seninătate anii pe care Domnul i-a orânduit pentru fiecare, îmi vine spontan să vă împărtășesc total sentimentele care mă animă în acest final al vieții mele, după mai bine de douăzeci de ani de slujire pe scaunul lui Petru, și în așteptarea celui de-al treilea mileniu care acum bate la ușă. În ciuda limitelor survenite datorită vârstei, păstrez gustul de viață. Pentru aceasta îi mulțumesc Domnului. Este frumos și plăcut să te poți dărui până la sfârșit pentru cauza împărăției lui Dumnezeu.

În același timp, simt o mare pace la gândul momentului în care Domnul mă va chema: de la viață în viață! De aceea, îmi vin adesea pe buze, fără nici o undă de tristețe, o rugăciune pe care preotul o recită după celebrarea sfintei Liturghii: In hora mortis meae voca me, et iube me venire ad te – în ceasul morții mele cheamă-mă și poruncește-mi să vin la tine. Este rugăciunea speranței creștine, care nu ia nimic bucuriei ceasului prezent, în timp ce încredințează viitorul pazei bunătății divine.

18. „Iube me venire ad te!”: aceasta este dorința cea mai profundă a inimii omenești, chiar și în cel care nu este conștient de aceasta.

Domn al vieții, dă-ne să conștientizăm lucid și să savurăm ca pe un dar plin de promisiuni viitoare orice etapă din viața noastră!

Fă-ne să primim cu iubire voința ta, lăsându-ne în fiecare zi în mâinile tale milostive.

Iar când va veni momentul „trecerii” definitive, dă-ne s-l înfruntăm cu suflet senin, fără nici un regret referitor la tot ceea ce părăsim.

De fapt, întâlnindu-te pe Tine, după ce te-am căutat îndelung, vom regăsi orice valoare autentică experimentată aici pe pământ, împreună cu cei care au mers înainte cu semnul credinței și al speranței.

Iar tu, Marie, Mama omenirii pelerine, roagă-te pentru noi „acum și în ceasul morții noastre”. Ține-ne mereu uniți cu Isus, Fiul tău iubit și fratele nostru, Domnul vieții și al slavei.

Amin!

Vatican, 1 octombrie 1999

Ioan Paul al II-lea

Note
[1] Sfântul Ioan Damaschinul, Esposizione della fede ortodossa, 2,29.
[2] Cf. La dignita dell’anziano e la sua missione nella Chiesa e nel mondo, Citta del Vaticano, 1998.
[3] Virgiliu, “Fugit irreparabile tempus”, Georgice, III, 284.
[4] Liturgia din Vegilia pascală.
[5] Sfântul Irineu din Lyon, Adversus haereses, 4,20,4.
[6] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Centesimus annus, 18.
[7] Cf. ibid., 23.
[8] Sfântul Ioan Gură de Aur, Commento alla Lettera ai romani, 9,2.
[9] Cf. Cato maior, seu De senectute, 19,70.
[10] Despre “Tutto e vanita e afflizione di spirito”, 5-6.
[11] “Auget sapientiam, dat maturiora consilia”, Commentaria in Amos, 2, Prol.
[12] Corneille, Sertorius, a. II, sc. 4, b. 717.
[13] “Magna fuit quondam capitis reverentia cani”, Fasti, lib. V. v. 57.
[14] Maxime, XLII.
[15] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scris. enc. Evangelium vitae, 65.
[16] Cf. ibid.
[17] C. Norwid, Nie tylko przyszlosc…, Post scriptum, I, vv. 1-4.
[18] “Levior fit senectus eorum, qui a iuventute coluntur et diliguntur”, Cato maior, seu De Senectute, 8,26.
[19] Discorso dopo il ritorni dalla campagna, 11.
[20] Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. Gaudium et spes, 18.
[21] Misalul roman, Prefața I pentru răposați.
[22] Ibid.
[23] Cf. Sfântul Francisc de Assisi, Cantico delle creature.
[24] Scrisoarea către romani, 7,2.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Anton Iștoc
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 01.10.1999