SPIRITUALITATEA CONJUGALĂ/MATRIMONIALĂ

de Don Renzo Bonetti

Tradus de pr. Mihai Tegzeș

Corecor Cecilia Frățilă

Curs de formare spirituală a familiilor formatoare

Timișoara, 25-27 octombrie 2024

INTRODUCERE

Tema asupra căreia vrem să reflectăm este extrem de precisă, înglobată în cele două cuvinte propuse: „spiritualitate” și „conjugală/matrimonială”.

Cuvântul „spiritualitate” este adesea înțeles greșit… Ajungem să credem că spiritualitatea ar coincide cu numărul sau felul de rugăciuni, cu ambientul spiritual în care trăim sau cu aparținerea la vreun parcurs eclezial carismatic etc., în timp ce prin spiritualitate trebuie să înțelegem un singur lucru: viața nouă în Duh.

Spiritualitatea nu constă în practicile religioase, chiar dacă se exprimă prin ele, ci în viața concretă, care se transformă după darul Duhului, așa cum spune sf. Paul: „Fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele comun. ” (1Cor. 12,7).

Cuvântul „conjugal” vine să specifice sensul unei astfel de spiritualități, indicând viața cuplului în noutatea Duhului Sfânt, primită odată cu ritualul căsătoriei creștine. În schimb, vedem cât de ușor este să ne îndepărtăm de această specificare, înțelegând prin spiritualitate conjugală frecventarea anumitor practici religioase sau devoțiuni, aspecte care sunt cu siguranță utile, dar care nu îi dezvăluie sensul.

În ea este antrenată întreaga ființă a soțului și a soției, relația lor și viața lor concretă, dar mai ales faptul că pentru soți există o „sursă proprie (izvor propriu) și un mijloc original de sfințire” (FC 56), care este sacramentul căsătoriei.

Un alt risc care trebuie evitat este acela de a confunda spiritualitatea conjugală cu spiritualitatea familială, care constă în implicarea copiilor în parcursul de credință. Credința și spiritualitatea împărtășite cu copiii, în sine foarte prețioase și necesare din partea părinților, nu pot înlocui niciodată parcursul spiritual propriu soților în calitate de cuplu. Darul Duhului Sfânt, pe care l-au primit în sacramentul nunții, trebuie în primul rând să crească viața lor interioară, care se va extinde apoi cu toate beneficiile sale asupra copiilor lor.

Toate acestea ne permit deja să înțelegem că pentru cuplurile căsătorite există o spiritualitate specifică ce își are temelia în sacramentul căsătoriei. Papa Francisc ne reamintește acest lucru în Amoris Laetitia când afirmă: „Merită, așadar, să ne oprim puțin pentru a descrie câteva caracteristici fundamentale ale acestei spiritualități specifice” (AL 313).

1. CALEA SOȚILOR ÎN SPIRITUALITATEA LOR SPECIFICĂ

Pentru a identifica corect originalitatea spiritualității conjugale, să încercăm să identificăm calea care duce la aceasta.

a. Căsătoria este o vocație

Aceasta înseamnă că doi oameni îndrăgostiți, el și ea, de-a lungul drumului lor ca adulți botezați, primesc o altă chemare. Faptul că se cunosc, că se unesc în iubire este o con-vocare, adică o chemare la care trebuie să răspundă împreună, o chemare la a-și trăi identitatea baptismală într-un mod nou, la a trăi în Cristos realitatea lor de a deveni un singur trup. Ei sunt chemați să exprime o nouă prezență și un nou chip al lui Isus prin căsătoria lor.

Și în acest sens, unele expresii ale Papei Francisc sunt foarte precise:

– AL 72: „Căsătoria este o vocație, deoarece este un răspuns la chemarea specifică de a trăi iubirea conjugală ca semn”.

– AL 88: „«unic și de neînlocuit răspunsul la vocația familiei», fie pentru Biserică, fie pentru întreaga societate”.

– AL 211: „Logodnicii […] să-și asume căsătoria ca o vocație care îi lansează înainte ”.

b. Căsătoria este întemeiată pe Botez

Nu trebuie uitat niciodată că noutatea spirituală a căsătoriei creștine este înrădăcinată în Botez. Harul căsătoriei este o specificare a harului baptismal.

Doar o înțelegere profundă a harului baptismal poate face pe cineva să înțeleagă noutatea care, în Duhului Sfânt, apare odată cu ritualul nunții, făcând din noii căsătoriți un sacrament permanent al prezenței lui Isus. Prin urmare, este important să păstrăm vie această conștiință baptismală pentru a o exprima în noutatea căsătoriei.

Sfântul Ioan Paul al II-lea a afirmat deja acest lucru în FC 56: „Sacramentul căsătoriei reia și specifică harul sfințitor al Botezului”. Papa Francisc se exprimă la fel de clar:

– AL 73: „Darul reciproc constitutiv al căsătoriei sacramentale este înrădăcinat în harul Botezului”.

– AL 313: „trebuie să îmbrace forme particulare” și „în funcție de starea de căsătorie și familie”.

c. Căsătoria este un dar

Astfel, noutatea de a dori să realizeze un singur trup (o noutate față de momentul în care fiecare a fost botezat individual), relația lor conjugală, primește un dar special, darul Duhului.

Să ne oprim asupra acestui cuvânt „dar”, pentru că este un cuvânt pe care Papa Francisc îl folosește de mai multe ori pentru a ne scoate din vechea mentalitate a celor care cred că sacramentul căsătoriei este doar un drept. În schimb, este un dar extraordinar oferit celor doi botezați:

– AL 61: „Căsătoria este un «dar» al Domnului (cf. 1Cor 7,7) ”.

– AL 72: „Sacramentul este un dar pentru sfințirea și mântuirea soților”.

– AL 75: „În sacramentul căsătoriei […] bărbatul și femeia care se căsătoresc […] primesc un mare dar”.

Surpriza este și mai mare atunci când Papa Francisc descrie acest dar special. El face acest lucru în mai multe circumstanțe, eu o semnalez doar pe aceasta:

– AL 73: „Căsătoria creștină este un semn care nu numai că arată cât de mult a iubit Cristos Biserica sa în alianța pecetluită pe cruce, ci face prezentă această iubire în comuniunea soților. Unindu-se într-un singur trup, reprezintă logodna Fiului lui Dumnezeu cu natura umană. ”

A trăi spiritualitatea conjugală înseamnă astfel a se pune în atitudinea de a recunoaște și de a primi darul în noutatea sa, de a se minuna de măreția acestui dar, de a-l transpune/exprima în contemplare și mulțumire.

2. CUM SĂ TRĂIM POTRIVIT DUHULUI NOUTATEA CĂSĂTORIEI NATURALE CARE A DEVENIT SACRAMENT

Recunoscând noutatea darului, este fundamental să identificăm componentele esențiale pentru a trăi conform acestuia. În caz contrar, spiritualitatea conjugală riscă nu numai să se îndepărteze de originalitatea sa, dar mai ales să nu se mai hrănească din sursa sa specifică, care este sacramentul căsătoriei.

a. Metoda: o spiritualitate în doi

Metoda de a trăi noutatea spiritualității conjugale este fără îndoială unică și, prin urmare, nu se poate baza pe alte forme de spiritualitate.

În căsătorie, spiritualitatea nu mai poate fi despărțită de relația cu soțul/soția pentru că fiecare dintre cei doi, de-a lungul vieții, este responsabil pentru darul comuniunii primite împreună. Este o spiritualitate a relației conjugale care nu înseamnă în niciun caz că amândoi trebuie să facă aceleași lucruri, să trăiască la fel, să fie la același nivel, ci că indiferent de situația în care se află fiecare dintre ei, amândoi sunt chemați să facă vizibilă acțiunea/lucrarea Duhului în comuniunea conjugală.

Acest lucru poate merge până la a accepta și a trăi în iubire chiar și faptul că soțul sau soția își pierde credința (venga meno nella fede).

Metoda spiritualității în doi ne-a fost deja prezentată în Familiaris Consortio, unde citim: „Căsătoria este un simbol real al evenimentului mântuirii, dar în felul său propriu. Mirii participă la el ca soți, în doi, în calitate de cuplu, în așa măsură încât efectul prim și imediat al căsătoriei nu este harul supranatural în sine, ci legătura conjugală creștină, o comuniune în doi care este tipic creștină, pentru că reprezintă misterul întrupării lui Cristos și misterul legământului său” (FC 13).

Papa Francisc exprimă același concept în mai multe pasaje. Cităm doar două dintre ele:

– AL 132: „A alege căsătoria în acest mod exprimă decizia reală și efectivă de a transforma două drumuri într-un drum unic ”

– AL 218: „în unirea lor, soții devin protagoniști, stăpâni ai propriei istorii și creatori ai unui proiect care trebuie dus înainte împreună. ”

b. Conținutul primar: tot ceea ce ține de viața de cuplu

Acest aspect este extrem de interesant pentru că ne ajută să realizăm că, în spiritualitatea conjugală, prioritatea nu este dată practicilor religioase, ci cultivării, prin puterea Duhului, a relației de cuplu. Primul mod de a trăi spiritualitatea este de a cultiva relația lui cu ea și a ei cu el. Este vorba de concretizarea în iubire a darului de a participa la iubirea lui Cristos pentru Biserică.

Aceasta înseamnă că toate componentele relației sunt implicate în trăirea spiritualității. Nu există nimic în relația de cuplu care să nu poată fi implicat în noutatea Duhului, primită odată cu sacramentul nunții.

Deja FC 13 a explicitat faptul că conținutul spiritualității este, în primul rând, trăirea/viața concretă a relației. Papa Francisc urmează și continuă această clarificare scriind:

– AL 215: „sacramentul nu este numai un moment care după aceea va face parte din trecut și din amintiri, pentru că exercită influența sa asupra întregii vieți matrimoniale, în mod permanent. Semnificația procreativă a sexualității, limbajul trupului și gesturile de iubire trăite în istoria unei perechi de soți devin o «continuitate neîntreruptă a limbajului liturgic» și «viața conjugală devine, într-un anumit sens, liturgie»”.

b. Calea: un drum de creștere în imitarea lui Cristos-Mirele care iubește Biserica și umanitatea

Este firesc deci să ne întrebăm care este calea pe care mirii, după ce au primit revărsarea Duhului Sfânt în sacramentul nunții, trebuie să o urmeze.

Este o cale care decurge exact din darul primit și este indicată în mod decisiv ori de câte ori este explicat harul sacramental. În LG 11 citim: „Soții creștini, în virtutea sacramentului căsătoriei […] semnifică și participă la misterul unității și iubirii fecunde care există între Cristos și Biserică”. Prin urmare, dacă soții sunt chemați să facă prezentă iubirea lui Isus, atunci calea lor este aceea de a-l imita pe Cristos ca Cel care iubește umanitatea și Biserica până la dăruirea de sine.

Papa Francisc exprimă cu tărie acest lucru:

– AL 73: „Căsătoria creștină este un semn care nu numai că arată cât de mult a iubit Cristos Biserica sa în alianța pecetluită pe cruce, ci face prezentă această iubire în comuniunea soților.”

– AL 317: „Dacă familia reușește să se concentreze în Cristos, el unifică și luminează toată viața familială. ” (cf. și AL 77; 161)

– AL 120: „Duhul Sfânt pe care Domnul îl revarsă le dă o inimă nouă și îi face pe bărbat și pe femeie apți de a se iubi așa cum ne-a iubit Cristos.”.

c. Scopul posibil: o cale de sfințire în viața obișnuită și de creștere mistică

Drumul cuplului căsătorit de a-L imita pe Cristos, în puterea Duhului Sfânt primit, este atât de puternic și antrenant, încât traversează concretețea relațiilor de bucurie și durere, de sănătate și boală.

În și cu Cristos se pot atinge, chiar și în viața concretă, culmile misticii. Cuvintele prin care Papa Francisc indică acest obiectiv posibil sunt fără echivoc:

– AL 316: „O comuniune familială trăită bine este un adevărat drum de sfințire în viața obișnuită și de creștere mistică […] De aceea, cei care au dorințe spirituale profunde nu trebuie să simtă că familia îi îndepărtează de creșterea în viața Duhului, ci că este un parcurs pe care Domnul îl folosește pentru a-i duce la înălțimile unirii mistice.”

Este nevoie să subliniem și să evidențiem faptul că Papa Francisc propune soților creștini „culmea unirii mistice”. Acesta este un obiectiv care până acum era propus doar persoanelor singure, consacrate și neconsacrate.

Aceasta înseamnă că soții nu sunt doar semnul pentru mistici al unei relații nupțiale cu Dumnezeu, ci ei înșiși o pot trăi din plin în viața obișnuită.

Ei se pot întâlni, în viața lor conjugală de zi cu zi, în camera intimă a relației cu Domnul, așa cum indică Papa Francisc în AL 317: „Soții dau formă cu diferite gesturi zilnice acestui «spațiu teologal în care se poate experimenta prezența mistică a Domnului înviat»”.

Astfel, împreună cu Domnul, Mirele cuplului, soții pot parcurge, în viața concretă de zi cu zi, drumul care duce la culmea spiritualității conjugale.

3. CENTRUL SPIRITUALITĂȚII CONJUGALE ÎN VIAȚA OBIȘNUITĂ

După ceea ce am spus, este clar că punctul de plecare mereu prezent, centrul spiritualității conjugale, este Cristos Domnul în misterul său de iubire. Papa Francisc ne reamintește acest lucru în AL 76: „pornind de la darul lui Cristos în sacrament, «să fie conduși cu răbdare mai departe spre o cunoaștere tot mai bogată și la o integrare mai deplină a acestui mister al lui Cristos în viața lor»”. În mod similar în AL 77.

După ce am clarificat acest principiu, ne permitem două sublinieri.

a. A cultiva conștiința de a fi un sacrament și, prin urmare, a cultiva prezența permanentă a lui Isus cu soții

Trebuie să ne minunăm continuu de actul de credință pe care Papa Francisc îl face cu privire la această prezență a lui Isus în relația dintre soți, care este exprimat la fel de puternic în AL 59: „De aceea doresc să-l contemplu pe Cristos viu, care este prezent în atâtea istorii de iubire”.

Credința pe care Papa o exprimă cu această ocazie rezonează cu siguranță cu ceea ce Conciliul Vatican II a afirmat în mod explicit în GS 48: „[Cristos] rămâne cu ei. […] Astfel, familia creștină […] va face evidentă pentru toți prezența vie a Mântuitorului în lume și natura autentică a Bisericii”.

Această credință în prezența lui Isus este amintită în FC, preluată pe larg în AL de Papa Francisc și exprimată prin concepte foarte precise și imediate:

– AL 73: „Sacramentul nu este un «lucru» sau o «forță», pentru că în realitate însuși Cristos «iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul Căsătoriei. El rămâne împreună cu ei, le dă puterea să-l urmeze»”

– AL 315: „Prezența Domnului locuiește în familia reală și concretă, cu toate suferințele, luptele, bucuriile și propunerile sale zilnice.”.

– AL 317: „Prin diferite gesturi cotidiene, soții dau formă acestui spațiu teologic în care poate fi experimentată prezența mistică a Domnului înviat”.

Din păcate, acest aspect al căsătoriei creștine nu este nici aprofundat, nici asimilat, cu atât mai puțin tradus eficient în plan pastoral. Logodnicii nu sunt pregătiți să aibă, după ritualul nunții, o conștiință sacramentală, adică conștiința de a fi un sacrament, un semn al prezenței lui Cristos în Biserică, pentru lume.

Din păcate, nici în formarea seminariștilor nu se acordă atenție creării în ei a conștiinței că, pe lângă sacramentul lor pentru misiune, există un alt sacrament al prezenței lui Cristos în Biserică și lume. Din cauza acestei lipse de formare a logodnicilor și a seminariștilor se pierde complet noutatea căsătoriei creștine.

b. A cultiva relația conjugală la lumina prezenței lui Isus în mijlocul lor

Conștientizarea prezenței lui Isus în relația dintre soți și faptul că ei sunt semn, în calitate de cuplu, al prezenței sale, este un fapt real din punct de vedere sacramental și e necesar să fie cultivat pentru a-și putea exprima eficacitatea.

Sunt indispensabile pentru soți primirea lui Isus și creșterea în relația cu El; să-I dea spațiu Domnului pentru a-și construi viața conjugală și a trăi misiunea care decurge din sacramentul primit.

Pentru a înțelege și a cultiva această prezență, există elemente esențiale pe care Papa Francisc le enumeră în diferite părți ale documentului.

Cuplul creștin crește:

– Prin Cuvânt;

AL 227: „cuvântul lui Dumnezeu este izvor de viață și de spiritualitate pentru familie ”.

– Reconciliere/Împăcare;

AL 236: „A ști să se ierte și a se simți iertați este o experiență fundamentală în viața familială ”.

AL 227: „este bine de a îndemna la spovadă frecventă”.

– Euharistie;

AL 318: Hrana Euharistiei este forță și stimulent pentru a trăi în fiecare zi alianța matrimonială ca „Biserică familială” .

– Rugăciune;

AL 227: „familia care se roagă unită rămâne unită”.

– Cotidianul obișnuit transformat în posibilități de creștere în iubire (AL 89; 164);

Acest ultim aspect trebuie subliniat astfel încât să înțelegem că viața obișnuită a cuplului este cea care, prin Duhul Sfânt, este transformată în mod constant și abilitată să exprime noutatea bogăției harului primit.

– AL 215: „limbajul trupului și gesturile de iubire trăite în istoria unei perechi de soți devin o «continuitate neîntreruptă a limbajului liturgic» și «viața conjugală devine, într-un anumit sens, liturgie»” .

O atenție deosebită este acordată de Papa Francisc, de-a lungul capitolului patru din AL, transformării cu simplitate și concretețe a obișnuitului/cotidianului. Este suficient să enumerăm subtitlurile:

– iubirea noastră zilnică;

– creșterea în caritatea conjugală;

– iubirea pasională;

– transformarea iubirii.

Obișnuitul în viața de cuplu este termometrul care măsoară cât de mult și cum trăiește cuplul viața după Duh, adică cum trăiește spiritualitatea conjugală.

4. SPIRITUALITATEA PENTRU O MISIUNE SPECIFICĂ ÎN BISERICĂ ȘI ÎN LUME

Atunci când se vorbește despre spiritualitatea cuplurilor, este ușor pentru cineva să o confunde cu spiritualismul, sau cu fuga de lume, sau cu intimismul. Nu este neobișnuit să întâlnim acestea și alte interpretări greșite a ceea ce este spiritualitatea, deoarece, dincolo de faptul că se bazează pe experiența concretă a vieții conjugale obișnuite, este o spiritualitate îndreptată spre o misiune specifică în Biserică și în lume. O misiune care se naște tocmai datorită noutății de a fi o „comuniune de persoane” consacrată, de a fi o „comuniune de persoane” sacrament al prezenței lui Cristos care iubește.

Din păcate, și acest aspect al vieții conjugale este foarte des ignorat, deoarece misiunea soților creștini este făcută să coincidă cu misiunea oricărui cuplu căsătorit care nu are sacramentul căsătoriei: să rămână uniți, să-și educe copiii. Pentru cuplurile creștine, se adaugă faptul că trebuie să se roage, să educe în credință și să participe la viața parohială.

Desigur, toate acestea sunt valoroase, dar nu reprezintă pe deplin misiunea specifică a soților, care decurge din faptul de a fi un sacrament permanent al lui Cristos.

Ne adeveresc acest adevăr două expresii foarte clare ale Magisteriului: una din Catehismul Bisericii Catolice, la nr. 1534: „Preoția și căsătoria sunt rânduite pentru mântuirea celorlalți, conferă o misiune specială în Biserică și servesc la edificarea poporului lui Dumnezeu.

Cealaltă aparține Papei Francisc, în Amoris Laetitia, la nr. 121: „soții, «în virtutea sacramentului, sunt învestiți cu o adevărată misiune, ca să poată face vizibilă, pornind de la lucrurile simple, obișnuite, iubirea cu care Cristos iubește Biserica sa, continuând să-și dăruiască viața pentru ea»” .

Există o misiune „particulară”, precisă, de îndeplinit în Biserică și în lume, care este „proprie” și „originală”, adică specifică soților. O misiune care trece în primul rând prin viață, și doar mai târziu (și dacă este necesar) prin cuvinte, distingându-se astfel de misiunea prezbiterului.

Am putea spune că soții vorbesc prin comportamentul lor, ei sunt trup-cuvânt, pentru că, prin comportamentul lor, manifestă darul primit. Spiritualitatea vieții de zi cu zi face ca viața obișnuită a soților să devină o misiune continuă oriunde s-ar afla.

În sinteză, astfel se poate exprima noutatea de a fi trup-cuvânt în puterea Duhului Sfânt primit în sacramentul nunții.

a. Noutate, cu darul Duhului Sfânt, în a fi chip și asemănare

Nu există nicio îndoială că fiecare bărbat și fiecare femeie poartă în el sau în ea amprenta de a fi chip și asemănare, așa cum este revelat în Gen 1, dar soții, cu darul Duhului Sfânt, primesc capacitatea de a cunoaște acest dar și de a evidenția, dincolo de cuvinte, frumusețea pe care Dumnezeu a văzut-o de la început.

Este frumusețea unei iubiri care caută să trăiască complementaritatea cât mai bine, adică unitatea și deosebirea în iubire, capacitatea de a face să crească originalitatea și bogăția soțului/soției și, în același timp, de a construi o unitate tot mai mare.

Astfel, familia devine locul compunerii celor mai opuse diversități: masculinul și femininul, bunici și copii, varietate de caractere, etc. Mai mult, acest tip de complementaritate capătă chipurile speciale ale iubirii familiale, care sunt co-împărtășirea și co-responsabilitatea, până la a duce această reciprocitate a iubirii la un nivel atât de înalt, încât eventuala absență sau distanță a unei persoane din familie o face și mai prezentă în inima celor care o iubesc. Este vorba de co-prezență.

Datorită acestui dar-experiență, soții au darul, în Cristos, de a compune diversitățile până în punctul de a deveni răspânditorii acestui mod de a iubi care respectă și iubește toate distincțiile și, în același timp, caută toate căile iubirii pentru a le compune în unitate. În același timp, ei sunt împuterniciți să transfere, să aducă în viața eclezială și socială metoda co-împărtășirii, a co-responsabilității și a co-prezenței, care, împreună cu co-mplementaritatea, sunt modalitățile care se exprimă în forma cea mai înaltă dintre toate în cadrul vieții de familie.

Această putere specială a iubirii este cea care îi plasează pe soți într-o dimensiune specială de vestire și de evanghelizare. Dumnezeu însuși a ales cu ce chip să ni se prezinte și să ne ajute să intuim comuniunea iubirii Sale, așa cum afirmă Papa Francisc în AL 11: „Perechea care iubește și dă naștere la viață este adevărata «sculptură» vie […] capabilă să-l manifeste pe Dumnezeu creator și mântuitor. De aceea, iubirea rodnică ajunge să fie simbolul realităților intime ale lui Dumnezeu [… și] relația rodnică a perechii devine o imagine pentru a descoperi și a descrie misterul lui Dumnezeu fundamental în viziunea creștină a Treimii”.

b. Darul Duhului Sfânt, noutate a iubirii în toate relațiile

Mirii, odată cu celebrarea ritualului nunții, sunt o „relație consacrată”, o „comuniune de persoane” consacrată și înălțată în cadrul comuniunii de iubire a lui Dumnezeu cu umanitatea și a lui Cristos cu Biserica (cf. LG 11; GS 48).

Prin urmare, darul imediat care izvorăște pentru misiunea soților este de a fi constructori de relații, răspânditori ai comuniunii divine. Ei aduc cu ei o noutate a iubirii în toate relațiile.

Acest lucru este afirmat în Amoris Laetitia, în mai multe pasaje:

– AL 72: „apartenența lor reciprocă este reprezentarea reală prin semnul unirii sacramentale a raportului însuși dintre Cristos și Biserică”.

– AL 74: „Totuși, în realitate, toată viața în comun a soților, toată rețeaua de relații care o vor țese între ei, cu copiii și cu lumea, vor fi impregnate și întărite de harul sacramentului”.

– AL 161: „familia este un semn cristologic, pentru că manifestă apropierea lui Dumnezeu care împărtășește viața ființei umane unindu-se cu ea în întrupare, în cruce și în înviere ”.

c. Darul Duhului Sfânt, noutate în exercitarea paternității și a maternității

Cu siguranță, orice paternitate și maternitate coboară de la Dumnezeu, chiar și atunci când tații și mamele nu știu acest lucru; soții creștini, conștienți că au primit Duhul Sfânt în/la căsătorie, știu că paternitatea și maternitatea lor sunt un dar primit de la Dumnezeu (Ef 3,15).

Soții primesc darul de a-și iubi copiii, știind că aceștia sunt iubiți de Dumnezeu chiar înainte ca ei să apară, așa cum afirmă Papa Francisc: „Copiii sunt iubiți înainte de a veni” (AL 166). Soții creștini sunt conștienți că generează fii ai lui Dumnezeu, iar această conștiință îi ajută să înțeleagă faptul că paternitatea și maternitatea lor nu se limitează doar la grija datorată fiilor lor, ci continuă prin a privi fiecare fiu și fiecare persoană ca pe un fiu al lui Dumnezeu.

Un tată și o mamă creștini știu să aibă priviri și sentimente paterne și materne față de fiecare fiu al lui Dumnezeu pe care îl întâlnesc; și eventualele angajamente de responsabilitate în viața socială sau publică sunt trăite în credința celor care știu și doresc să îi slujească pe fiii lui Dumnezeu, chiar și atunci când aceștia din urmă nu sunt conștienți că sunt fiii lui Dumnezeu.

Acestea sunt perspective/intuiții pe care le găsim în Amoris Laetitia:

– AL 184: „Rodnicia lor se lărgește și se traduce în mii de moduri de a face prezentă iubirea lui Dumnezeu în societate. ”.

– AL 324: „Sub impulsul Duhului, nucleul familial nu numai că primește viața dându-i naștere în sânul său, ci se deschide, iese din ea pentru a revărsa propriul bine asupra celorlalți, pentru a se îngriji de ei și a căuta fericirea lor.”.

d. Darul Duhului Sfânt, noutate în dimensiunea fraternă

Dimensiunea fraternă este tipică familiei creștine deoarece, dincolo de responsabilitățile și vârstele membrilor săi, toți sunt frați și surori în Isus: tatăl, mama, fiul, fiica, bunicii.

În baza acestei fraternități, prin prezența stabilă a lui Isus, garantată de momentul celebrării nunții (cf. AL 315), familia este numită și Biserică domestică. Este o fraternitate specială, un dar care nu poate rămâne închis în casă, ci trebuie să fie exportat în mod constant, ajutând pe fiecare bărbat/femeie să se simtă frate/soră.

În familie, fiecare fraternitate este principiul de bază pentru construirea fraternității în lume. Papa Francisc ne reamintește acest lucru:

– AL 184: „Astfel, soții creștini pictează cenușiul spațiului public umplându-l de culorile fraternității, sensibilității sociale, apărării persoanelor fragile, credinței luminoase, speranței active. Rodnicia lor se lărgește și se traduce în mii de moduri de a face prezentă iubirea lui Dumnezeu în societate.”.

– AL 194: „Probabil nu suntem mereu conștienți de aceasta, dar tocmai familia e cea care introduce fraternitatea în lume!”.

5. SCOPUL SPIRITUALITĂȚII CONJUGALE: CU FAMILIA MICĂ SĂ CONSTRUIM BISERICA, FAMILIA MARE A FIILOR LUI DUMNEZEU

Drumul parcurs până acum ne face să înțelegem în mod clar direcția spre care ne conduce o viață spirituală autentică a soților creștini: să facem din propria familie mică un motor continuu pornit și activ pentru a genera Familia mare a fiilor lui Dumnezeu.

De aceea, în diferite citate din Magisteriu găsim scris că familia este celula fundamentală a vieții Bisericii, un motor permanent capabil să promoveze – în puterea darului comuniunii primite – o comunitate concretă în cuvinte și gesturi/fapte.

Familia este și învață faptul de a sta împreună, de a se aduna în unitate, de a primi, de a da spațiu, de a ierta, de a o lua de la capăt, făcând ca întreaga ei existență să conveargă către Euharistia duminicală, unde fiecare persoană poate spune în mod clar: „Aceasta este familia mea, acum și pentru totdeauna”.

În Euharistia duminicală familia redescoperă și reînsuflețește scopul existenței și al acțiunii sale: să fie o familie pentru a face/alcătui o Familie, pentru a face să crească marea Familie a fiilor lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care Papa Francisc numește familia „un bun/un bine”, o „forță permanentă” pentru Biserică.

– AL 87: „în virtutea sacramentului Căsătoriei, fiecare familie devine în mod clar un bun pentru Biserică. […] reciprocitatea dintre familie și Biserică: Biserica este un bun pentru familie, familia este un bun pentru Biserică.”

– AL 88: „Iubirea trăită în familii este o forță permanentă pentru viața Bisericii. ”.

– AL 321: „De aceea, «a voi să formezi o familie înseamnă a avea curajul de a face parte din visul lui Dumnezeu, curajul de a visa cu el, curajul de a construi cu el, curajul de a juca această istorie cu el, de a construi o lume în care nimeni să nu se simtă singur.»”

– AL 324: „Familia trăiește spiritualitatea sa specială, fiind, în același timp, o Biserică familială și o celulă vitală pentru a transforma lumea”.

6. CÂTEVA ROADE PASTORALE ALE UNUI DRUM DE SPIRITUALITATE CONJUGALĂ

Am putea spune, foarte simplu, că roadele pastorale ale creșterii spirituale în cuplu nu sunt doar ceva intern, ceva intim în viața cuplului, ci sunt, de asemenea, ceva care poate fi văzut din exterior și experimentat.

Acest lucru corespunde exact planului lui Dumnezeu de la început. Creând bărbatul și femeia după chipul și asemănarea Sa, Dumnezeu a vrut să arate ceva care, chiar dacă de la o distanță infinită, să ne ajute să întrezărim cine este El (cf. AL 11).

Căsătoria își găsește, în sfârșit, împlinirea în Isus. Cu El, chipul și asemănarea nu numai că sunt readuse la frumusețea de la început, dar devin capabile să dezvăluie și să facă înțeles misterul divin întipărit/imprimat în ele. Iată cum se exprimă Papa Francisc în AL 63: „Alianța nupțială, inaugurată în creație și revelată în istoria mântuirii, primește revelarea deplină a semnificației sale în Cristos și în Biserica sa.”.

Căsătoria creștină este un dar de „prezență divină”, este un dar de vizibilitate care re-prezintă și face ca afirmația de La Început să poată fi rostită și credibilă încă o dată: „Am făcut un lucru foarte bun” (cf. Gen 1:31).

Aceasta este ceea ce Papa Francisc pare să exprime în Amoris Laetitia: „Prin mărturia lor, dar și prin cuvintele lor, familiile vorbesc despre Isus altora, transmit credința, trezesc dorința de Dumnezeu și arată frumusețea Evangheliei și a stilului de viață pe care ni-l propune” (AL 184).

a. Cuplurile căsătorite redau Bisericii și lumii idealul cuplului creștin

Este mai urgent ca niciodată să prezentăm din nou tinerilor și adulților frumusețea și idealul căsătoriei creștine. Este dificil să vorbim despre vocație, așa cum am menționat la începutul acestei reflecții, dacă nu există în fața noastră modele concrete de viață realizată a soților care să ne atragă.

Viitorul căsătoriilor creștine va trece de la căsătoria în Biserică din tradiție, la căsătoria în Biserică pentru că este o modalitate de a-și realiza iubirea într-un mod adevărat, profund și împlinit. Câteva cuvinte ale Papei Francisc sunt suficiente pentru a întări acest lucru:

– AL 86: „Biserica privește la familiile care rămân fidele față de învățăturile evangheliei, mulțumindu-le și încurajându-le pentru mărturia pe care o oferă. De fapt, grație lor, este făcută credibilă frumusețea căsătoriei indisolubile și fidele pentru totdeauna.”.

– AL 201: „evanghelia familiei este un răspuns la așteptările cele mai profunde ale persoanei umane: la demnitatea sa și la realizarea deplină în reciprocitate, în comuniune și în rodnicie. ”

– AL 230: „să le propunem din nou în mod atrăgător idealul căsătoriei creștine”.

– AL 307: „în niciun mod Biserica nu trebuie să renunțe să propună idealul deplin al căsătoriei, proiectul lui Dumnezeu în toată măreția sa”.

b. Spiritualitatea pregătește cuplurile căsătorite să își deschidă casele ca Biserici domestice

Biserica domestică este denumirea dată familiei încă de la începuturile creștinismului și reluată continuu de Magisteriu până în zilele noastre. În situația istorică actuală, expresia „familie creștină” se pretează la multe interpretări, mai mult sau mai puțin conforme cu credința. De la a fi una „cu nume”, la a fi doar prin participarea la vreun sacrament sau la slujba de duminică; de la respectarea vreunui cod etic, la împărtășirea și primirea vieții și a celuilalt.

Dar pentru familia creștină, numele său propriu este Biserică domestică, o expresie care dezvăluie simultan și concret atât identitatea sa ca sacrament permanent, cât și misiunea sa proprie. Este exact ceea ce se întâmplă cu „preotul”, un cuvânt care indică simultan identitatea și misiunea. Acest mod de a fi al familiei ne permite de asemenea să înțelegem că Biserica este o experiență, nu un set de idei, de obligații morale, de ritualuri, că Biserica este o experiență a iubirii în fraternitate, având în centru prezența lui Cristos, iar familia este manifestarea sa autentică (cf. AL 67).

Biserica domestică este astăzi locul privilegiat în care cineva poate avea experiența Bisericii lui Dumnezeu. Privind la situația actuală, când în multe națiuni se închid clădiri bisericești, putem afirma că familiile creștine sunt noua ușă de intrare pentru a fi și a se simți parte a unei Biserici care este Popor, Trup, Mireasă.

Și aici, Papa Francisc ne oferă o perspectivă asupra orizontului unei Biserici care pune în acțiune bogăția pastorală a fiecărei Biserici domestice.

– AL 67: „În acest mod, soții sunt consacrați și, printr-un har propriu, edifică trupul lui Cristos și constituie o Biserică familială ”.

– AL 86: . “În familie, «care s-ar putea numi Biserică familială» (Lumen gentium, 11), se formează prima experiență eclezială a comuniunii dintre persoane, în care se reflectă, prin har, misterul Sfintei Treimi.”

– AL 87: „Biserica este familie de familii, îmbogățită constant de viața tuturor Bisericilor familiale.”

c. Cuplurile, transmițătoare ale iubirii indisolubile a lui Dumnezeu pentru toți, și în special pentru cuplurile rănite și pentru toți cei care suferă

Papa Francisc, în diferite numere din Amoris Laetitia, vorbește despre căsătorie ca despre un dar divin. La numărul 62, el precizează că indisolubilitatea însăși este un dar: „nu trebuie înțeleasă, înainte de toate, ca «jug» impus oamenilor, ci ca un «dar» oferit persoanelor unite în căsătorie”.

Dacă adăugăm la această afirmație faptul că, în sine, căsătoria este pusă în slujba Bisericii și a umanității, am putea fi surprinși de cât de mare este consecința pastorală a punerii darului indisolubilității în slujba Bisericii.

Soții, cu darul indisolubilității, participă la iubirea indisolubilă care există între Dumnezeu și umanitate, între Cristos și Biserică. Prin urmare, promisiunea mică și simplă de fidelitate a unui cuplu căsătorit devine locul prin care Dumnezeu vrea să comunice iubirea Sa indisolubilă fiecărei persoane.

De aceea, soții, fideli sacramentului căsătoriei, cu indisolubilitatea ei, devin – atât pentru cuplurile rănite, cât și pentru divorțații recăsătoriți – un dar-mărturie, pentru că ei sunt un semn, o prezență continuă care le spune: „Dumnezeu nu te abandonează; Dumnezeu te iubește și te va iubi întotdeauna”. Ele sunt pentru toți o „lampă” aprinsă permanent care le reamintește că Dumnezeu este iubire.

Astfel, soții devin manifestanți permanenți ai primirii milostive a lui Dumnezeu pentru fiecare persoană. Indisolubilitatea, în aspectul său de misiune din partea soților, mi se pare a fi ceva de redescoperit și, mai ales, de actualizat în activitatea pastorală.

Și aici, suntem ajutați de două expresii ale Papei Francisc pentru a înțelege aceste conținuturi:

– AL 183: „O pereche de soți care experimentează forța iubirii, știe că această iubire este chemată să vindece rănile celor abandonați, să instaureze cultura întâlnirii, să lupte pentru dreptate. Dumnezeu a încredințat familiei proiectul de a face „familială” lumea²⁰⁵, pentru ca toți să ajungă să simtă fiecare ființă umană ca pe un frate ”.

– AL 291: „Biserica trebuie să-i însoțească cu atenție și grijă pe fiii săi mai fragili, marcați de iubirea rănită sau pierdută, dăruind din nou încredere și speranță, ca lumina farului dintr-un port sau a unei făclii purtate în mijlocul oamenilor, pentru a-i lumina pe cei care au rătăcit drumul sau se află în mijlocul furtunii”.

d. Construiesc o complementaritate reală între misiunea sacramentală a soților și misiunea preotului

Acest orizont de mare perspectivă pastorală este cu siguranță întotdeauna un șantier deschis, chemat să fie aprofundat și cultivat. Să pornim de la citatul Papei Francisc pe care îl găsim în AL 203: „Prezența laicilor și a familiilor, îndeosebi prezența feminină, în formarea sacerdotală, favorizează aprecierea varietății și complementarității diferitelor vocații în Biserică” .

După publicarea Amoris Laetitia, Papa a aprofundat acest subiect al complementarității dintre preoți și soți; a făcut acest lucru în special cu ocazia inaugurării Anului judiciar al Tribunalului Rotei Romane, la 25 ianuarie 2020, unde a afirmat în mod clar: „Preoții și soții au o complementaritate indispensabilă, făcută să fie fecundă de către Duhul Sfânt”.

La aceasta se adaugă mesajul video trimis de Sfântul Părinte pentru Forumul Amoris Laetitia, în care a revenit cu forță la această prețioasă colaborare. Desigur, știm că este o complementaritate care se va realiza în măsura în care preoții vor fi formați cu privire la sacramentul căsătoriei, formați pentru a planifica o pastorație care să pună în acțiune, în comuniune, cele două misiuni distincte: a preotului și a soților.

Pe de altă parte, este la fel de indispensabil ca soții să fie formați sau să reînsuflețească identitatea lor sacramentală ca misiune, așa cum se amintește în diferite puncte din Amoris Laetitia; aici amintim doar AL 121: „Căsătoria este icoana iubirii lui Dumnezeu față de noi. […] Și tocmai acesta este misterul Căsătoriei: Dumnezeu face din cei doi soți o singură existență. Aceasta comportă consecințe foarte concrete și zilnice, pentru că soții, „în virtutea sacramentului, sunt învestiți cu o adevărată misiune, ca să poată face vizibilă, pornind de la lucrurile simple, obișnuite, iubirea cu care Cristos iubește Biserica sa, continuând să-și dăruiască viața pentru ea”.

e. Spiritualitatea maritală maturizează familiile dezvăluind natura Bisericii

Conciliul Vatican II a afirmat această legătură între Biserică și familie. Este suficient să ne amintim GS 48, citat anterior: „Familia creștină va arăta tuturor prezența vie a Mântuitorului în lume și natura autentică a Bisericii”.

Pornind de la această afirmație conciliară, Papa Francisc dorește să îndemne pe toată lumea să contemple și mai mult această relație și să o transpună în pastorație.

– AL 67: „Biserica, pentru a înțelege pe deplin misterul său, privește la familia creștină, care îl manifestă în mod genuin”.

– AL 207: „cei care se căsătoresc sunt pentru comunitatea creștină „o resursă prețioasă, pentru că, […], pot să continue să reînnoiască țesutul însuși al întregului trup eclezial”.

Se pare că Papa Francisc dorește ca și mai mult, prin intermediul familiei, să aibă loc o reînnoire a Bisericii însăși. Într-adevăr, privind la familie, care manifestă Biserica într-un mod autentic, el ne invită să privim și la structura metodei familiale pentru a înțelege felul în care Biserica este chemată să se reînnoiască în relațiile, în proiectele și în metodele sale.

Știm că numai Duhul Sfânt îi va ajuta pe preoți și pe soți să realizeze visul lui Dumnezeu: „A dori să formezi o familie înseamnă a avea curajul de a face parte din visul lui Dumnezeu, curajul de a visa împreună cu El, curajul de a construi această poveste împreună cu El, de a construi o lume în care nimeni să nu se simtă singur” (AL 321).

Încheiem cu cuvintele cu care Papa Francisc încheie exortația apostolică Amoris Laetitia: „Toți suntem chemați să ținem vie tinderea spre ceva care merge dincolo de noi înșine și de limitele noastre și fiecare familie trebuie să trăiască în acest stimulent constant. Să mergem, familii, să continuăm să mergem! Ceea ce ne este promis este mereu mai mult. Să nu pierdem speranța din cauza limitelor noastre, dar nici să nu renunțăm să căutăm plinătatea de iubire și de comuniune care ne-a fost promisă. ” (AL 325).